Bucureștiul a început să se confrunte cu o lipsă de apă potabilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta a devenit o problemă reală, deoarece locuitorii orașului aduceau apă din râul Dâmbovița, lacul Herăstrău și alte surse de apă din apropiere. Existau și fântâni în oraș, dar acestea nu puteau rezolva problema. Despre cum a fost construit primul sistem de alimentare cu apă al capitalei României citiți mai departe pe bucharest.name.
Începutul lucrărilor
Autoritățile orașului au început să caute soluții pentru această problemă din 1871, când au început să fie ridicate problemele alimentării cu apă. În toamna anului 1872 a fost organizat un concurs la care au participat patru candidați. Cum nu exista niciun plan sau specificație clară pentru desfășurarea lucrărilor, s-a decis „să se împuște mai mulți iepuri dintr-o lovitură.” Astfel, alimentarea cu apă a fost combinată cu adâncirea râului Dâmbovița, iar construcția canalizării a fost legată de pavarea străzilor. Totuși, aceste lucrări nu au fost finalizate.
În 1874, primăria a apelat de mai multe ori la Ministerul de Interne pentru construirea unui sistem de alimentare cu apă, invocând necesitatea menținerii curățeniei orașului.
În vara anului 1875, noul primar, George Manu, a declarat că sunt necesare studii pentru a finaliza lucrările începute cu câțiva ani în urmă. Societatea Căilor Ferate Române a fost însărcinată cu efectuarea studiilor. S-a încheiat un acord cu inginerul francez Guillot, director al societății la acel moment. Studiul avea ca scop investigarea opțiunilor pentru construcția a 50 de kilometri de canale, pentru a acoperi întregul oraș cu un sistem de drenaj și canalizare.
Alimentarea cu apă
Cu toate acestea, problema urgentă era aprovizionarea Bucureștiului cu apă. După evaluarea orașului și a teritoriilor înconjurătoare, specialiștii conduși de inginerul Guillot au ajuns la concluzia că nu existau surse de apă potabilă în apropiere, iar transportul apei din munți ar fi fost prea costisitor. Inginerul a propus ca cea mai bună sursă de apă să rămână Dâmbovița. El a sugerat mai întâi efectuarea unor teste pentru a verifica suficiența apei filtrate și apoi propunerea de a o trece printr-o galerie filtrantă, paralelă cu râul, unde apa ar fi putut fi curățată de impurități și lăsată să se decanteze în bazine. Aceasta a fost soluția agreată. Totuși, lucrările au fost întrerupte în 1877–1878 din cauza războiului.
Problema a fost totuși rezolvată datorită unei legi din 10 iulie 1878, care permitea Bucureștiului, în calitate de capitală, să ia un împrumut de peste 15 milioane de lei pentru construcția unui sistem de canalizare, pavarea străzilor, asigurarea alimentării cu apă și construirea de drenaje. Ca urmare, au fost aduși inginerii elvețieni Ulmann și Bürkl-Ziegler, precum și inginerul Lalanne din Paris, care au început lucrările. Inginerul Lalanne a întocmit un raport, conform căruia Bucureștiul avea 10,5 kilometri de conducte, 41 de fântâni publice, 188 de fântâni private și 200 de surse de apă, cu un consum zilnic de 1.200 de metri cubi pentru o populație de aproximativ 190–200 de mii de locuitori. Totuși, inginerii elvețieni au calculat cu minuțiozitate că orașul avea nevoie de cel puțin 40.000 de metri cubi de apă pe zi. În plus, au concluzionat că lucrările la alimentarea cu apă, drenaj, canalizare și adâncirea râului Dâmbovița ar trebui să fie integrate într-un singur proiect pentru a fi eficiente.
Prioritatea a fost acordată lucrărilor de amenajare a râului Dâmbovița pentru a facilita lucrările ulterioare. În 1882, inginerul Cullmann a decedat, iar Bürkl-Ziegler a rămas singurul responsabil de proiect, însă primăria a desemnat trei ingineri români, Matac, Simțion și Giupescu, pentru supravegherea lucrărilor.
Fântânile contaminate
Pentru realizarea lucrărilor necesare a fost organizat un nou concurs, câștigat de Societatea Română de Construcții. Această organizație urma să construiască un sistem de captare și filtrare a apei și rezervoare de apă pentru a regla debitul râului Dâmbovița conform nevoilor pentru funcționarea turbinelor. Bugetul lucrărilor a fost de 3,3 milioane de lei și urma să fie finalizate în 1884, însă au fost prelungite până în 1889.
Paralel cu lucrările ample de alimentare a orașului cu apă, s-a pus problema distribuirii acesteia către locuitori, a costului și a acceptării de către populație. Tot în această perioadă, laboratorul de chimie și microbiologie al serviciului sanitar al armatei române a analizat apa din fântânile orașului. Rezultatele au fost îngrijorătoare: doar 2,2% dintre fântâni conțineau apă potabilă, în timp ce restul de 97,8% erau contaminate cu apă sălcie, saturată de substanțe organice și chiar de agenți patogeni. Cât despre apa râului Dâmbovița, din punct de vedere chimic, aceasta era la un nivel mediu comparativ cu alte râuri din Europa. Totuși, în timp ce curgea prin București, râul se încărca cu substanțe organice, astfel încât concentrația acestora era mai mare la ieșirea din oraș decât la intrare. Starea fântânilor indica faptul că, în cazul unei epidemii, ar fi trebuit închise toate.
Licitația pentru rețeaua de distribuție a apei a fost câștigată de compania „Conducta Generală de Apă a Liege”. Valoarea contractului a fost de peste 3,7 milioane de lei. Până în 1889, fuseseră construite 46 de kilometri de canale și realizată alimentarea cu apă pe 224 de străzi, dintr-un total de aproximativ 700 existente în capitală.